Articol publicat și prezentat la Conferința Psihologică din 21 – 22 aprilie 2016, Chișinău, R. Moldova organizată de CPSP, DGETS
Autor: Tatiana Blaga –
Magistru în psihologie specială;
Logoped – grad didactic superior
Instituția preșcolară nr. 168
Comunicarea reprezintă un proces complex de interacțiune între oameni, ce constă în schimbul de informație, dar și în perceperea și înțelegerea partenerilor unul de către altul. Comunicarea devine irealizabilă sau dificilă pentru persoanele ce suferă de tulburări de limbaj. Logopedul este specialistul care se ocupă de terapia tulburărilor de limbaj și comunicare. Logopedia, ca disciplină ce intercalează cunoștințe din cîteva domenii, cum ar fi: lingvistică, psihologie, pedagogie și medicină este deosebit de solicitată în societate (Olărescu V.). Tulburările de limbaj poartă un caracter complex, în greșelile produse în vorbire se manifestă caracteristici biosociale a limbii, studierea lor din poziția discursului profesional al logopedului ar permite ridicarea potențialului explicativ lingvistic (termenul „discurs” presupune comunicarea verbală în anumite condiții.
Din punct de vedere psiholingvistic limbajul logopedului include în sine elemente de comunicare medicală și pedagogică. Respectiv, în discursul logopedului se pot evidenția următoarele strategii: diagnosticarea, exercițiul terapeutic, controlul terapeutic, aprecierea terapeutică, recomandările explicative (Beilison L. S.).
Deoarece preocuparea primordială a logopedului este de a corecta deficiențele de limbaj și a dezvolta deprinderi de comunicare eficientă a copiilor, o atenție deosebită necesită însăși procesul de comunicare: logoped – copil, logoped – părinți.
Limbajul logopedului se caracterizează prin unele particularități profesionale specifice, cum ar fi:
- articulare clară;
- demonstrare conștientă a articulării sunetelor și cuvintelor antrenate;
- tempoul vorbirii bine controlat;
- volumul vocii mărit;
- o deosebită constituire intonațională a mesajului, adresat copilului și părinților.
Caracteristica lexico-frazeologică a limbajului profesional al logopezilor constă din:
1) folosirea dozată a terminologiei;
2) lexic accesibil pentru învățare;
3) lipsa cuvintelor cu sens figurat;
4) utilizarea cuvintelor și îmbinărilor de cuvinte ce se memorizează ușor.
Din punct de vedere gramatical-textual se delimitează următoarele caracteristici: - prioritatea descrierii față de povestire și raționament;
- prezența unor anumite unități modale care delimitează ideea principală și accentuează importanța ei;
- utilizarea specifică a pronumelor personale și pronumelor nehotărîte..
Articularea clară se manifestă în silabe, cuvinte de serviciu. Logopedul, de regulă, pronunță toate cuvintele în așa fel, de parcă vorbirea lui ar fi înregistrată pe un dispozitiv de înregistrare vocală sau la radio.
Logopedul pronunță sunetele prelucrate deosebit de clar atît izolat, cît și în cadrul cuvintelor. Obiectivul principal constă nu numai în pronunția corectă a sunetului, mizînd pe ceea că copilul îl va imita, dar în demonstrarea conștientă a articulării. Există o mulțime de procedee speciale pentru a forma conștient deprinderile de articulare necesare. De exemplu, pentru a imposta sunetul vibrant „R” se recomandă de a porni de la pronunția consoanei sonore „D”, care este apropiat după modul de articulare: „dra – dro – dru – dră – drî…”. Logopedul pronunță vocalele mai lung ca de obicei, în unele cazuri pronunță cuvintele pe silabe. O deosebită atenție se atrage cuvintelor cu două sunete antrenate, deoarece copilul de cele mai multe ori un sunet îl spune corect, iar al doilea greșit.
Logopedul: Ce vezi pe tablou?
Copilul: „Sosete”.
Logopedul: Hai să ne uităm în fișă la săgețile care ne arată unde se află limba cînd pronunțăm „S” (săgeată în jos), „Ș”(săgeată în sus). Spunem corect „șo – se- te”, arătînd cu degetul direcția.
Copilul: „Șo-se-te”.
Logopedul: Bravo!
O altă particularitate a vorbirii logopedului este ceea că el menține volumul mărit al vocii pe parcursul discursului. El trebuie să vorbească nu numai clar, dar și destul de tare, chiar dacă activitatea are loc într-un cabinet nu prea mare. În timpul activităților în grup volumul vocii logopedului corespunde cu cel al învățătorului în clasă.
Caracteristicile intonaționale a vorbirii logopedului sunt constituite din obertonuri specifice ce poate demonstra poziția superioară ca statut, adresarea către copil cu blîndețe, tandrețe, oficialitatea situației. Toate aceste caracteristici corelează cu semnele lexicale, frazeologice și textual-gramaticale a discursului logopedic.
În timpul discursului său logopedul mai folosește un așa procedeu ca repetiția intenționată a mesajelor ce prezintă importanță.
Exemplu:
Logopedul: Este foarte important să îndepliniți acasă exercițiile de articulație (din caiet).
Deoarece mușchii limbii sunt slab dezvoltați, iar pentru a articula corect sunetele „Ș”, „J” e nevoie ca copilul să ajungă cu limba în poziția după dinții de sus. Exercițiile de articulație îi vor întinde „frîul” limbii. Nu uitați să îndepliniți exercițiile de articulație cît mai des, corect în fața oglinzii. Fără a îndeplini exercițiile de articulație pentru limbă nu vom putea obține pronunția corectă a mai multor sunete.
Aceste repetiții nu prezintă informațional ceva nou, însă utilizarea lor contribuie la stabilizarea relațiilor statutare, la fel mesajul se conștientizează, i se conferă importanță și valoare.
Un alt procedeu des întîlnit în activitatea logopedică este atunci cînd logopedul auzind pronunția neclară sau defectuoasă, se preface că nu a înțeles cuvintele. Copilul înțelege că trebuie să-l pronunțe corect, îl spune pe silabe, adică transpune pronunția învățată într-o situație reală. Pentru a atinge rezultate stabile în terapia tulburărilor de limbaj, logopedul tinde să formeze la client o atitudine conștientă față de înlăturarea deficienței. Este necesar de a stimula copilul pentru lucrul îndeplinit. Adică în timpul terapiei specialistul utilizează de mai multe ori cuvinte de laudă ( Bravo! Foarte bine! Bine! Minunat! ) care apreciază pozitiv eforturile copilului. Este bine știut, că deficiențele de limbaj sunt des însoțite de nervozitate și autoapreciere scăzută. Logopedul stimulează copilul și prin aceasta creează un climat favorabil de lucru asupra sunetelor vorbirii.
Atunci cînd copilul pronunță denaturat un cuvînt, logopedul mai poate utiliza un asemenea truc – să repete cuvîntul auzit întocmai cum l-a spus copilul. În așa fel, copilul aude și își conștientizează pronunția. Cu același scop, se poate utiliza înregistrarea vocală a pronunției. Aceasta servește, într-un fel, ca dovadă a pronunției incorecte, deoarece copilul cu TL în multe cazuri nu „aude” că pronunță greșit din cauza subdezvoltării auzului fonematic și autocontrolului vorbirii. Însă aici, ar trebui să ținem cont de aspectul influenței psihologice pe care o exercită specialistul asupra copilului. Adică, dacă suntem la începutul terapiei sau copilul este sensibil și trăiește intens defectul ca ceva ce-i provoacă suferință – ca rezultat, el devine neîncrezut, închis în sine, atunci logopedul trebuie să folosească atent acest procedeu ca să nu accentueze și mai mult atenția asupra faptului că copilul nu poate pronunța sunetele. Aici ar trebuie continuat lucrul conform modelul obișnuit al activității, stimulînd copilul de fiecare dată, la fiecare succes apărut, întărindu-i în așa mod încrederea în sine și încrederea în succesul lucrului de corecție.
Exemplu:
Logopedul: Bună ziua, Ilie!
Copilul: Buna giua, doamna Tatiana!
Logopedul: Giua? Ce este „giua”? Spune încă o dată, dar corect!
Copilul: Bună zi –ua!
Logopedul: Te-ai salutat foarte frumos. Bravo!
sau alt exemplu:
Logopedul: Ce iubește șoricelul?
Copilul: „Caava”.
Logopedul:„ Caava”? Șoricelul mănîncă „caava”. Eu am spus corect?
Copilul: Nu.
Logpedul: Cum trebuie să spunem?
Copilul: „Caș-ca-va”.
Logopedul: Dar litera „L” unde-ai pierdut-o? Spunem încă o dată toate sunetele, iar la „L ”nu uita să ridici limba ”.
Copilul: Caș-ca-val!
Logopedul: Vezi că ți-a reușit, bravo!
Este important ca în timpul activităților cu logopedul copilul să-și vadă fața și anume, cum articulează sunetele, de aceia un atribut indispensabil al acestor ocupații este oglinda. Acasă, la fel, însărcinările sunt îndeplinite în fața oglinzii. Logopedul explică articulația sunetul dat, o demonstrează personal sau grafic (profiluri de articulație), îl îndeamnă pe copil să pronunțe sunetul dat izolat.
Logopedul: Azi vom învăța să spunem corect sunetul „F”. Pentru aceasta este nevoie să atingem cu dinții de sus buza de jos și să suflăm aerul „F-f-f”.
Copilul: „P”.
Logopedul: „Pieptănăm” cu dinții buza de jos. Acum prin deschizătura primită suflăm fluturașul (de hîrtie): „F- f-f”.
Copilul: „Pff”.
Logopedul: Încă o dată, te rog, fără să unim buzele: „F-f-f”.
Copilul: „F-f-f”.
Logopedul: Bravo, ai prins sunetul „F”! Foarte bine!
După ce sunetul a fost impostat logopedul trece la automatizarea pronunției corecte, utilizînd variate materiale ilustrative după principiul trecerii treptate la unități comunicative: fonem – îmbinare de foneme (silabă) – cuvînt (cu sunetul dat la începutul, în mijlocul și la sfîrșitul cuvîntului, apoi două sunete automatizate în cuvînt, îmbinare de cuvinte, propoziție, text scurt ușor de reținut (poezie, frămîntare de limbă ).
De multe ori copilul pronunță izolat corect sunetul automatizat (la începutul, în mijlocul și la sfîrșitul cuvîntului), în propoziții, dar în text pronunță sunetul greșit. Aceasta se explică prin complexitatea obiectivă a însărcinării finale, surmenajul către sfîrșitul ocupației, tendința de arăta cît de bine a făcut tema pe acasă, cu mărirea tempoului vorbirii care duce după sine scăderea autocontrolului vorbirii. În acest caz, logopedul se întoarce la pronunția sunetului automatizat în propoziții, unde copilul pronunță corect. Este bine, ca logopedul să observe mai întîi plusurile și apoi neajunsurile în vorbirea copilului. Dacă observăm deprinderea de pronunție corectă a unui sunet încă nu este bine formată, ne întoarcem și lucrăm la acest sunet. În timpul activităților deschise logopedul intenționat poate să treacă la discuția cu părintele pentru a-i da copilului timp să se odihnească puțin.
Discursul logopedic este prezentat în cîteva genuri: consultația diagnostică, consiliu, activitate corecțională, recomandările logopedice și fișa de examinare complexă. Criteriile evidențierii genurilor marchează etapele lucrului de corecție și forma de comunicare (orală sau scrisă). Genurile discursului logopedic se concretizează în acțiuni verbale care intră în componența acestor genuri. În discursul logopedic acțiunea verbală dominantă reprezintă directiva exprimată direct sau indirect. Discursul logopedic este saturat de multiple comutări tematice și momente de joc, ceea ce corespunde vîrstei subiecților.
Activitățile de terapie logopedică sunt foarte variate în dependență de tipul deficienței, vîrsta copilului, particularitățile psihoindividuale și de vîrstă, însă ca gen de discurs ele sunt construite pe aceleași principii: principiul demonstrativității, sistematizării, principiul complicării graduale a materialului, formării climatului favorabil de lucru pentru corectarea tulburărilor de limbaj, creării montajului conștient a clientului pentru înlăturarea tulburării de limbaj, introducerea formelor de joc.
Logopedul atrage atenția asupra pronunției cuvintelor nu numai în timpul activităților de terapie logopedică, dar și în comunicarea în afara lor.
Exemplu:
Logopedul: Ai fost bravo azi. Ai pronunțat corect toate cuvintele, ai construit singur schema cuvîntului. Foarte bine! Ne vedem miercuri, la revedere!
Copilul: La veredere!
Logopedul: Cum ai spus, n-am înțeles?
Copilul: La re-ve-de-re!
Tempoul vorbirii logopedului în timpul activităților este un pic mai încetinit față de tempoul altor specialiști și tempoul propriu în afara lucrului. Dacă am compara tempoul logopezilor în situații diferite, am observa că atunci cînd vorbesc cu copilul, cuvintele sunt pronunțate răspicat, pauzele între sintagme sunt scurte. În comunicarea cu părinții cuvintele și îmbinările de cuvinte se pronunță mai repede, se introduc cuvinte de legătură, pauze.
Logopedul: Mai întîi îndeplinim gimnastica de articulație, de fiecare dată la începutul ocupației, nu uităm! Apoi îndeplinim exercițiile pentru sunetul „L”, pronunțăm corect sunetul, urmăriți ca limba să se atingă de rădăcinile dinților de sus și nici într-un caz să nu iasă printre dinți! După asta spunem „L” corect în cuvinte care încep cu sunetul „L”. Cu cît mai mult veți lucra acasă, cu atît mai bune rezultate vom avea în comun.
În timpul vorbirii adresate copilului durata sonorizării – 10 sec pentru 29 silabe, iar vorbirea adresată părintelui durata sonorizării – 20 sec pentru 102 silabe (34 cuvinte). Aceste exemple demonstrează, că raportul între viteza medie a vorbirii adresată copiilor constituie 0.33 sec pentru o silabă, iar cea adresată părinților – 0,21 sec pentru o silabă, adică vorbirea adresată copiilor este de 1,6 ori mai încetinită decît cea adresată părinților. Acest aspect este descris detaliat în literatura lingvistică dedicată algoritmelor formării vorbirii (Krasikov Iu. V., 1990).
Printre factorii care frînează producerea normală a vorbirii lingviștii și psihologii în primul rînd înaintează stresului emoțional. Aceasta se manifestă în pauze neîncrezute, repetări, aotocorectări, propoziții sintactic nefinalizate, scăderea sau ridicarea volumului normal al vorbirii (Iu. V. Krasikov). De aici rezultă, că cauzele sociolingvistice a schimbării vitezei și volumului vorbirii joacă un rol destul de important. Părinții vorbesc cu logopedul anume în așa manieră, chiar dacă nu se află în situație de stres emoțional, de aceea logopedul se va strădui să creeze condiții pentru o comunicare confortabilă atît pentru copil, cît și pentru părinți.
Lucrul în comun al logopedului cu părinții determină succesul terapiei logopedice. Logopedul trebuie să se întîlnească sistematic cu părinții, să-i informeze despre succesele și dificultățile în lucrul cu copiii lor. În acest scop sunt petrecute adunări cu părinții, consultații, activități deschise, seminare practice, standuri cu informații pentru părinți, mape cu informații.
Sumînd valorile discursului medical și pedagogic referitor la sfera profesională de activitate a logopedului, am putea ajunge la următoarele direcții:
1) pronunția corectă prezintă o valoare, iar tulburarea de pronunție – un neajuns, de care trebuie să ne debarasăm;
2) corectarea deficiențelor de limbaj necesită o pregătire specială;
3) corecția tulburărilor de limbaj este însoțită de dificultăți care trebui depășite;
4) menținerea încrederii la client în corectare;
5) este necesar de a aduce la cunoștință atît copiilor, cît și părinților în ceea, că demersul terapeutic este unul de durată și e nevoie de multă răbdare și perseverență;
6) e necesar de a manifesta tact față de aceste persoane;
7) este firesc să ceri sfatul colegilor de breaslă în cazuri cînd apar dificultăți în lucrul de terapie logopedică;
8) este necesară ridicarea nivelului profesional personal și împărtășirea experienței cu alți logopezi.
Aceste valori ale discursului logopedic sunt verbalizate în anumite genuri de comunicare a logopedului cu clienții și părinții lor. Discursul logopedic se distinge printr-un caracter specific, reprezentînd o formațiune neuniformă, ce poate fi privită ca o dimensiune deosebită a comunicării.
BIBLIOGRAFIA:
Anucuța, P. Logopedie. Editura Excelsior, Timișoara, 1999. 130 p.
Olărescu V., Ponomari D. Asistența logopedică și psihologică: Principii. Metodologii. Perspective. Ch.: Elena- VI, 2012. 254 p.
Бейлинсон Л.С. Профессиональный дискурс: признаки, функции, нормы: монография. Волгоград: Перемена, 2009. – 278 с.
Бейлинсон Л.С. Профессиональная речь логопеда: учебное пособие. М.: ТЦ Сфера, 2005. – 160 с.
Карасик В.И. Характеристики педагогического дискурса // Языковая личность: аспекты лингвистики и лингводидактики. Волгоград, 1999. – 195 c.
Rezumat
Comunicarea devine irealizabilă sau dificilă pentru persoanele ce suferă de tulburări de limbaj. Preocuparea primordială a logopedului este de a corecta tulburările de limbaj și de a dezvolta deprinderi de comunicare. De aceea, o atenție deosebită se atrage însăși procesului de comunicare: logoped – copil, logoped – părinți. Articolul elucidează particularitățile discursului profesional al logopedului din punct de vedere psiholingvistic. Sunt descrise tipurile discursului logopedic cu exemple a comunicării eficiente cu copiii și părinții. Discursul logopedic se distinge printr-un caracter specific, reprezentînd o formațiune neuniformă, ce poate fi privită ca o dimensiune deosebită a comunicării.
Summary
Communication becomes impossible or difficult for persons suffering of speech disorders. The primary goal of a speech therapist is to treat speech disorders and to develop communication skills. Therefore, particular attention is paid to the process of communication itself: the speech therapist – the child, the speech therapist – the parents. This article addresses the psycholinguistic specificities of the professional logopedic discourse. It describes the types of the speech therapist’s discourse with examples of efficient communication with children and parents. The logopedic discourse has a specific character, and represents a non-uniform formation that can be considered a separate dimension of communication.
Termenii-cheie:
Comunicare, discurs profesional, tipuri de discurs logopedic, tulburări de limbaj și comunicare, terapie logopedică
LogopedieMoldova 